Bani, fericire si decizii…

Poveste…de viata

Etapa 1.

Era o data o familie fericita. Fericita cu ce avea, nu mult. Fericita ca era impreuna in apartamentul mic, fericita ca isi petrecea fiecare seara impreuna in fata televizorului lor mic. In week-end-uri ieseau impreuna fericiti intr-un parc, sau mergeau intr-o vizita la prieteni, sau cateodata, plecau la casuta de la tara, la aer liber. Erau fericiti si erau impreuna. (fericirea fara bani…)

Etapa 2

Trudind zi de zi au reusit sa-si imbunatateasca traiul. Au hotarat sa isi sacrifice niste concedii, sa munceasca mai mult si sa isi construiasca o casa mai are si mai frumoasa. Era un tel frumos pentru toti, si fericirea lor crestea odata cu fiecare caramida pusa si cu fiecare perete zugravit. Sacrificiile pareau sa fie complet uitate cand si-au vazut visul implinit. O casa mare si frumoasa, un vis devenit realitate. (fericirea visand la mai bine…)

Etapa 3

Dupa ce toate sacrificiile au luat sfarsit si datoriile au disparut…oricine s-ar fi gandit ca nimic nu-i mai poate opri sa traiasca FERICITI impreuna, reluandu-si viata de dinaintea DECIZIEI. O perioada asa a fost. Insa obiceiul capatat de a face sacrificii si de a munci pentru BANII de care era nevoie pentru a indeplini visul, a inceput sa macine familia. Banii exista, dar niciodata nu par sa fie destui. (nefericirea cu bani…) 

Etapa 4…ultima din poveste           

Au ajuns sa traiasca facandu-si griji (inutile) legate de ziua de maine, in momntul in care a “venit criza”. Acum au camere mari, cu televizoare mari, si stau adesea separati…mintindu-se fiecare pe sine ca “maine va fi mai bine” pentru a-si ascunde NEfericirea. (nefericirea visand la si mai mult…)

Nu are rost sa continui, pentru ca deja aveti cu totii o continuare properie in minte…

O poveste trista, dar din care se pot trage foarte multe invataminte. Imi voi alege mereu visele cu grija…le voi indeplini atent, daca voi putea, si ma voi multumi cu putinul ce imi este dat in momentul in care stiu ca sunt cu adevarat fericit. Sper sa am puterea si intelepciunea de a nu rata acel moment. 

Da, banii sunt ochiul dracului, si da, fara ei nu se poate, totusi trai, insa cumpatarea fiecaruia decide asupra fericirii proprii.

Parerea mea este ca nu trebuie sa las in urma, definitiv, momentele fericite, asa cum toamna uita de frumoasa verdeata mostenita din zilele calde, visand la un set nou-nout de frunze, poate mai frumoase, de peste un an…neglijand total si riscurile externe,cum ar fi, in cazul de fata, incalzirea globala .

Frunze

Viaţa de programator

Da, sunt programator, sau, cel putin, aşa scrie în fişa postului…

Pe măsură ce capăt experienţă în acest domeniu (adică trec incet-incet de 0), însă , observ că nu îmi place şi că atunci când mi-am zis că nu vreau să fac prea mult timp asta am avut perfectă dreptate. Poate că şi acest gând mă face să nu îmi dau în totalitate interesul pentru a mă perfecţiona în domeniu. Mi se poate spune oricât că aşa e peste tot, dar nu o să cred, această muncă nu mi se pare deloc ceva ce se poate face până mai tarziu de, să zicem,  40 de ani (Doamne fereşte…totuşi). Mi se poate spune că încă nu am avut eu destule satisfacţii încât să ajungă să imi placă. Mi se poate spune că este o slujbă bine platită, dar oricât de bine platită ar fi, stilul de viaţă şi nu este genul meu.

De ce cred asta? … Pentru că este un domeniu în care ai nevoie de un mediu de lucru foarte special, primitor şi cald, dar care foarte rar este întâlnit, pentru ca a sta 9 ore pe zi cu ochii in calculator nu este deloc plăcut, sau pentru că  mulţi din cei cu care interacţionezi au pretenţii absurde fără să priceapă o boabă de programare.

Nu mă văd deloc la 35 de ani un om cu probabil 2500+ de euro salariu, dar cocoşat, cu ochelari, început de chelie şi burtică, şi care nu mai are timp să se bucure de viaţă, fiind copleşit de muncă. Poate văd totul prea sumbru, dar este singura variantă de viitor pe care o pot vedea acum… Nu, eu sunt genul de om îndrăgostit de aerul liber şi de activităţile ce presupun interacţiune umană…Calulatorul nu va putea NICIODATĂ să inlocuiască un prieten! Se poate spune deci că am făcut o facultate fără rost. Însă cel mai important lucru pe care l-am deprins din facultate este să am puterea de a privi întotdeauna de lucrurile de la un nivel mai înalt, mai îndepărtat…abstractizând puţin lucrurile…Deci, da, am avut nevoie de o facultate de profil real pentru a-mi exploata latura umană.

Abia acum îmi dau seama ce mă poate face cu adevărat fericit…şi ma voi lupta din răsputeri să îmi reuşească trecerea aceasta, într-un viitor apropiat (termen scurt sau mediu)…Poate să mă văd intr-o casuţă îndepartată de oraşul ăsta îmbâcsit şi ţiganizat complet, undeva la munte (sunt un idealist, ce pot să zic? ), trezindu-mă dimineaţa şi ieşind la o joacă cu căţelul, sau chiar mulgând vaca (no kidding)…

Pentru toate acestea însă, este nevoie de un punct de pornire, în primul rând din punct de vedere financiar, pe care încerc să îl ating făcând asta…

Anii de liceu…si restul

Daca stau sa ma gandesc la fiecare perioada din viata mea, nu pot sa uit anii de liceu, de departe cei mai frumosi din viata, cand am trait din plin perioada “adolescentului” rebel, dar am avut si norocul sa pot fi indrumat bine de catre dascali. Evident ca, fiind la varsta la care vroiam sa experimentez orice lucru nebun care sa ma scoata in evidenta, sa o impresionez pe “tipa draguta cu un an mai mare care mi-a zambit la o ora de sport”, sau sa fiu primul care a venit “ametit” la o ora sau teza. Da, si eu am facut cate ceva din toate astea, si eram mandru de mine, si nici acum nu pot sa zic ca imi e rusine de poznele mele.

Nu pot sa nu imi reamintesc cum la singura teza la romana la care am mers dupa ce bausem cu baietii la colt, am luat cea mai mare nota din toti cei 4 ani (nota 8) :)). La fel nu pot uita acel semetru de vis in care insusi directorul ne-a invoit (o echipa de 5 baieti) de la TOATE orele, pentru a reface arhiva liceului…banuiesc ca nu mai are rost sa povestesc tot ce s-a intamplat acolo… La fel pot povesti si de cele 2 excursii “antologice” in care ne-a dus profu’ de fizica…

Au fost deci, sa zicem, 3 ani si jumatate, excluzand ultimul semestru (in care parca imi mai venise mintea la cap), in care am facut tot ce am vrut, cand am vrut si cu cine am vrut. De departe cea mai importanta perioada din viata mea, perioada care mi-a deschis ochii, aratandu-mi parca ce imi place cu adevarat si ce vreau sa fac mai departe.

Lasand la o parte distractia de care am tot povestit pana acum, si trecand la partea serioasa, de care automat se leaga figurile unuia sau a mai multor profesori, nu pot decat sa ma bucur ca am am avut ca indrumatori niste OAMENI deosebiti, care, dincolo de cunostintele pe care ni le-au impartasit, au fost si niste deosebiti pedagogi, dezvoltandu-mi si latura umana. Cand merg la liceu (inca mai merg!) sa ii vizitez, ma cuprinde nostalgia acelor ani, cand, chiar daca chiulisem 2 ore, cand intarziam la a treia “diriga” reusea sa imi spuna zambind ca ii va spune mamei la sedinta…As dori sa mai fiu in liceu macar inca o saptamana…(in loc de concediu)…:)…oare se poate???

Comparand aceasta perioada cu toate celelalte, constat ca in scoala generala eram prea mic sa stiu sa ma bucur de tot ce traiesc, iar in facultate socul a fost destul de mare, deoarece, desi aveam toata libertatea din lume, parca nu era deloc placut sa merg acolo si sa stiu ca nici un profesor nu ma stie dupa nume si nici eu nu stiu prea multe despre el (dansul). Au fost 3 ani de facultate in care m-am bucurat de independenta totala si fata de scoala si fata de parinti, frumosi si ei, insa incomparabili cu liceul. A venit apoi angajarea, intrarea in monotonie, perioada in care am invatat foarte multe, pe orice plan, dar mai ales ca viata trece repede pe langa mine daca nu stiu sa ma agat de orice lucru sau moment in care pot evada din aceasta lume mult mai ingusta decat cele de pana acum, voi constata ca tot ce am acumulat in acei ani superbi va fi fiarte departe de mine. De aceea cu orice ocazie incerc sa scap de aici.

Concluzia mea legata de aceasta ideea este ca in viata mea au exista, practic, 2 perioade: liceul si restul…

Crearea unui blog

Fiind primul meu “post” de aici, voi incepe prin a-mi exprima parerea despre actiunea de “blog-uire”.

Normal ca, auzind ce reprezinta acesasta activitate, prima reactie a mea a fost: ”De ce as vrea sa imi tin un jurnal personal pe net???, mai ales ca nu imi tin jurnal oricum…”…Intre timp, insa, am trecut prin situatii ce mi-au provocat reactii variate, si atunci mi-am dat seama ca poate sunt unii oameni cu care as vrea sa impartasesc aceste trairi, poate chiar sa port o discutie, poate sa invat unele lucruri de la ei.

Si asa m-am hotarat sa imi fac un blog…sa imi exprim “parerea umila” cu prieteni, cunoscuti, sau chiar necunoscuti. Doresc, cu ajutorul acestui jurnal (il voi numi de acum jurnal, nu blog), sa inlesnesc comunicarea cu multe persoane cu care reusesc din ce in ce mai rar sa o fac, dar si sa imi exprim liber (si nu neaparat public) parerea despre “fapte de viata” (conform sintagmei deja celebre). De asemenea, voi mai impartasi aici si fotografii cu care ma mandresc, deoarece adesea o fotografie poate provoca reactii sau trairi mai intense decat 100 de cuvinte.

Asadar, parerea mea despre crearea unui jurnal este ca poate uneori sa aiba o anumita utilitate, cel putin pana la proba contrarie, nu? . De aceea hotarat sa incerc si eu. Ramane sa primesc si pareri ale voastre despre competenta mea de a tine un astfel de jurnal, pentru care va multumesc de acum (fie bune, fie rele ).

Cat despre catalogarea tinerii unui astfel de jurnal doar ca “moft” sau “trend”, pot spune ca partial sunt de acord, insa, trebuie sa recunoastem, ca totul tinde sa devina automatizat si “internetizat” in zilele noastre, asa ca, sunt din ce in ce mai multe astfel de mofturi .

Sa zicem ca asta este primul meu ‘articol’ din acest jurnal, prin care mi-am exprimat parerea umila despre insasi crearea jurnalului. 

 

Alexandru Mavrodin

BestFest 2009 – Ziua 0